La fiecare pas dăm peste cîte un român orientat, adaptabil şi cu gura mare. Dacă  e şef, strigă şi se agită cît să poată, ulterior, întreba retoric: “e bine, şefu’ ?”
Dacă are ceva responsabilităţi, ţine cu dinţii să facă impresie bună. Doar impresie, că altfel lucrează cu ochii pe ceas, gata-gata sa ia startul către casă şi odihna. E cel care se plînge cel mai tare, toată ziua şi celor care îl ascultă, dar şi aşa, preventiv, cui poate, din întîmplare, i-ar fi de mirare ce-i pe el atîta caznă.Seamănă leit celor care, pînă în decembrie 1989, se descurcau şi la cozi, şi la serviciu, dar, mai ales, între prieteni. Era descurcăreţul, cel cu relaţii, orientat spre sursa de Bine. Purtător de vorbe de la un stăpîn real şi darnic şi pînă la un posibil parvenit, ca şi el, acum traieşte, crede el, la fel de bine, cu acelaşi comportament şi relaţii. Dacă nu este prins in proiecte politice, ne dă exemplu de cum se reuşeşte în viaţă de pe înaltul piedestal pe care l-a plasat, întîmplător, istoria. Scrisă cu literă mică, aşa cum şmecherul scrie romania, nume de persoane sau de instituţii. Pentru că nu contează decît ca El să fie mare, scris doar istoric Şmecher mare, specie umană pe ducă, spun specialiştii în sociologie. Cînd nu sînt şi ei şmecheri. 

Cristiana BORTAS